S-a împlinit o lună de când pisica mea, Nora, a decedat.
341aprecieri pe Instagram5comentarii pe Instagram













S-a împlinit o lună de când pisica mea, Nora, a decedat.
Pisica MEA - această afirmație pe care am tot făcut-o și care m-a pus pe gânduri.
Nora nu era a mea. Era a ei. Ea doar exista, iar eu mi-am tribuit-o.
Inconștient, tragic, atât de tare încât a prins rădăcini sub forma venelor care încă pulsează pline de sânge prin mine.
Iar asta m-a zdruncinat. Pompa sângelui s-a oprit din funcționare și doare.
Durerea pierderii ei mi-a pus multe semne de întrebare.
Oare doar noi, oamenii, avem acest ego mărunt, dar puternic, legat de ființele vii din viața noastră ?
Și, în fond, dacă de-a lungul vieții învățăm despre viață, iubire, acceptare și toate lucrurile cu puls, de ce despre moarte nu e la fel ?
Pentru că doare.
Ne doare pe noi ?
Ne este frică ?
Nu vrem să o acceptăm.
E prea din scrut, prea puțin pentru noi.
Dar este, oare, vreodată suficient ?
Moartea există zilnic printre noi, chiar dacă durerea pe care ne-o provoacă nu are o intesitate etichetată.
Azi am strivit o musculiță din greșeală. A murit.Și nu m-a durut.
Mănânc carne și nu mă doare conștient decesul lor.
Calc iarba și omor o groază de entități vii de care nici nu am habar. Și nu mă doare.
Simpla mea existență poate însemna moartea altor existențe.
Și tot nu pot să integrez pierdea mea.
A mea.
Dorul meu, amintirile mele, viața mea în lipsa vieții ei.
Am simțit un val de neacceptare masivă în primele momente. Amestecată cu resemnare, recunoștință, adrenalină, paralizie.
Și totuși, sfârșitul acesta mi-a redat o nouă viziune asupra vieții.
O nouă idee despre cum ajung să fac lucrurile despre mine în mod inconștient.
Despre cum moartea poate avea diverse grade, deși, în fond, este aceeași.
Ajung să scriu când sufăr. Când nu știu să integrez ceea ce simt.
Când viața mea are gust de dragoste și doliu în același timp.
Și la urma urmei, sufăr pentru mine.
A avut o viață minunată. Rațiunea mea îmi spune asta constant.
Dar oare egoul este cel care îmi pune lacrimi în gât ?
Și de ce aleg să scriu asta pe o pagină unde oamenii mă văd un expert, o fată de luat în considerare, un parametru, o resursă, ceva profesional ?
Poate pentru că și nutriția are pierderi. Și pentru că paginile, internetul, mesajele, postările abundă adesea în ego. În inimi hrănite cu prezență, cuvinte, atenție.
Pentru că pierderea asta mi-a reamintit despre cât de fragilă este viața și cum un infarct durează câteva secunde.
Apoi apare durerea ta. Gândurile paralizante, remușcările, reproșurile.
Despre cum puteai face mai bine.
Despre cum vrei, din nou și din nou, să controlezi tot.
Să intrii cu bocancii în viața morții și să nu o lași să exsite. Să o exilezi. Să o multiezi. Să o etichetezi.
În două categorii, mereu în două categorii.
Moarte care doare. Moarte care nu doare.
Iubire care doare. Iubire care nu doare.
Etichetăm la nebunie. Căutăm hrană nu doar pentru corp. Ne place să nu pierdem vreodată.
Și, dacă se poate, să nu integrăm vreodată cealaltă parte esențială a vieții - moartea, pierderea, suferința.
Adesea sunt întrebată despre cum putem face mai bine din punct de vedere nutrițional. Despre x recomandare, x părere, x resursă infinită.
Uneori, sunt doar o resursă.
Și ajung să dau din mine și să dau la nesfârșit.
Și să spun de o mie de ori pe zi că viața nu e doar despre câștiguri.
Că lucrurile își pierd din valoare când le etichetezi.
Că nutriția are și ea o parte de viață, dar și de moarte, la fel ca orice.
Moarte nutrițională - haha - când lași vechile concepții să vadă și alte variante.
Când înțelegi că nu există ceva perfect.
Când înveți dinamica. Când lași să moară ce nu-ți mai face bine.
Îmi pare rău să dezamăgesc, dar nu pot să fiu doar asta și cealaltă. Nu pot să mai integrez doar o variantă.
Sunt mii de variante, mii de viziuni. Viață și moarte, iubire și pierdere, sânge vechi și nou.
Sunt un pic din toate și vreau să învăț despre un pic din toate.
Nu-mi pasă de faptul că avocado e considerat sănătos dacă omul care își pune bazele în el are mintea bolnăvicioasă, sufletul ca un bolovan și nici măcar o dată în viața lui nu a integrat sfârșitul pe care propria prezență îl aduce.
Mâine bine mersi pot să nu mai fiu.
Și nu, nu vreau să las impresia că odată cu această conștientiare, ești liber la haos. Fă asta și asta că doar o viață ai.
Prefer să respect fiecare mic suflu pe care-l am. Prin iubire, educație, bunătate cultivată, hrană.
Dar nu vreau să las în urmă ideea că, prin ochii mei de specialist, lucrurile sunt doar într-un fel. Că, de fapt, există doar un fel.
Vreau să dau mai departe curiozitatea despre propria persoană, durere, viață.
Să vă spun că lucrurile au nevoie de prezență și de efort.
Poate că celebra poveste cu Adam și Eva, mărul și șarpele este o poveste despre ego.
Nu este despre șarpe. Nici despre măr. Eva sau religie.
Poate că este despre cum oamenii au ajuns să se pună pe un piedestal.
Despre cum ei își atribuie, controlează, distrug, construiesc ierarhii și clase, grupuri și etichete ale lucrurilor, iubirilor și pierderilor care dor și care nu dor.
Poate era despre un rai în care toate ființele vii aveau locul lor. Și despre cum egoul a făcut să apară iadul pe care îl flutură acum cărțile.
“Mânați de sentimente primare și, totodată, în mod paradoxal, întru totul impersonale. Sentimente de dispreț născut din teama incipientă, nerecunoscută - teama civilizației de natură, teama bărbatului de femeie, teama puterii de cei lipsiți de putere.
Nevoia subliminală a omului de-a distruge ceea ce nu putea nici să supună, nici să divinizeze.
Nevoile Omului. “
-Arundhati Roy, Dumnezeul Lucrurilor Mărunte
Postarea originală: pe Instagram