Azi simt nevoie să scriu asta, inspirată fiind de ceea ce simt și de Gabor Mate.

Știu că nu sunt mamă, e ok, nu trebuie să mi se reamintească asta. În schimb, pot să reamintesc că oamenii au aceste capacități, de atașament legat de copii, de responsabilitate și dragoste și fără să fie părinți. Iar unii părinți, nu le au. Iar asta este o realitate.

Unul dintre cele mai dureroase lucruri pentru mine, ca femeie, este să văd un bebeluș lăsat să plângă sau un copil pălmuit și învinovățit pentru greșelile adulților. O să o spun clar și răspicat de fiecare dată, indiferent de cum o să fiu percepută: atașamentul, responsabilitatea, simțul matern, grija, nu se declanșează automat la toate femeile care nasc, dar pot fi prezente la cele care nu nasc, sau nu au născut.

Este foarte solicitant să crești un bebeluș, înțeleg asta și o să o simt și eu, nu vă faceți griji. Nu condamn oboseala, condamn comportamentul agresiv cu un bebeluș și nu mi se pare corect. Agresivitatea poate fi și verbală, nu doar fizică, dar și emoțională, prin privarea copilului de sentimentul de siguranță și iubire.

“Nu o lua în brațe că se învață așa” este una dintre cele mai dureroase propoziții pentru mine. Nimeni nu zice să-ți cari bebelușul în brațe non stop, dar să-i ignori plânsul este ceva dureros pentru el.

Da, o să arăt practica și când o să am copilul meu, dar până atunci, tot îmi mențin simturile de “nemamă”. “Lasă că o să vezi când o să-l ai pe al tău”. Desigur, o să vedem cu toții un bebeluș satisfăcut, iubit, dorit, îngrijit cu oboseală, cu nesomn, cu simțuri activate în mine de dinainte să-i fiu mamă fizică. E în mine oricum.

Aceste gânduri spontane și asumate. Copiii și animalele sunt un subiect sensibil pentru mine și mereu o să-mi afirm poziția legat de asta.