Dacă ar fi să-ți spun că azi e ultima ta zi pe pământ și că e nevoie să faci ce simți, ce ai aleg...

Dacă ar fi să-ți spun că azi e ultima ta zi pe pământ și că e nevoie să faci ce simți, ce ai alege să faci ?

Sună utopic și un pic forțat, știu. Poate chiar prea depresiv. Poate vrei să mi te revolți și sa-mi spui că gândul acesta este distructiv.

Dar eu nu-ți cer să trăiești cu el în fiecare zi. Ci doar să-l rumegi uneori, poate chiar când viața ta pare prea mult, cu prea multe șuruburi și prea puține instrucțiuni despre unde își are fiecare locul.

Cred că aș coace o pâine, aș face dragoste, aș scrie o scrisoare generoasă despre viață, m-aș uita la cer, aș merge într-o poieniță și m-aș uimi de cât de frumoase și pure sunt florile. Poate că aș plânge. Cine știe din ce motiv, că, din fericire, avem multe pentru care să vărsăm lacrimi.

E multă durere în corpul ăsta, așa-i ? Sau poate că durerea e, de fapt, în minte ? De suflet nu cred că se atinge neapărat. El e ca florile. Nu ?

Dar ai vrea să stai cu tine ? Să vezi, pe ici, pe colo, ce mai e de făcut la tine ?

De fapt, ți s-ar părea o irosire de timp să fii cu tine ? Dar nu așa, oricum. Oh, boy. Să fii tu ăla, imaculatul. Liber de gânduri, doar simțuri.

Plictiseala e recunoștință pentru o viață cu o zi fără haos. Te-ai gândit vreodată așa ? Te-ai pus vreodată să scrii, așa, fără rost ? Ca mine acum. Să vezi ce-ti curge prin degetele fără hartă.

Oare când suntem bebeluși și nu știm cuvinte, avem, de fapt, instrucțiunile ? Și lipsa cuvintelor de atunci, e prezența simțului ? O fi vreun cap fără gânduri ? Vreo observație pură, fără grabă ?

O fi, poate, ultima perioadă în care suntem ca florile, copacii, norii ?

Dar cine știe că florile n-au gânduri ? Ori că norii și copacii doar există fără vreun soi de obligații.

Oare doar noi, oamenii, ne-am încurca în ultima zi ?

Oare Nora a avut un ultim gând ?

Și de ce credeam că era a mea ? Doar era. Iar eu doar eram.

Încă sunt. Doar că nu doar sunt. Lucrez la asta.

Mi-a rămas un sentiment proeminent de când eram mică, în primii ani de viață, și anume: senzația pe care o ai când stai sub soarele direct, pe prispă, fără vreun gând. Aveam, pe atunci, și momente din astea. Au rămas cu mine.

Pozele pot fi dovada unei vieți. Dar dovezi pentru cine ?